Why Small Groups?/Why Small Groups?/ro

From Gospel Translations

Revision as of 20:58, 26 August 2008

"Te uiţi, dar nu observi," i‑a spus Sherlock Holmes bunului său prieten, Dr. Watson. "Diferenţa e clară. De exemplu, te‑ai uitat de mai multe ori la treptele care conduc de pe hol în camera aceasta.”

„Da, de nenumărate ori.” :„De câte ori?”

„Păi, de câteva sute de ori.”

„Şi atunci câte trepte sunt?”

„Cum câte? Nu ştiu.”

„Tocmai! Nu le‑ai observat cu atenţie. Şi, totuşi, le‑ai văzut. Exact asta încerc să îţi explic. Eu unul ştiu că sunt 17 trepte, pentru că le‑am văzut, dar le‑am şi observat!” ^[1]

Dacă aţi citit oricare dintre povestirile poliţiste clasice ale lui Sir Arthur Conan Doyle, atunci ştiţi că Sherlock Holmes îl mustra adesea pe bietul Dr. Watson pentru că acesta trecea cu vederea detaliile.

Însă Dr. Watson nu era tocmai novice. Ca și mine, şi probabil ca tine, pur şi simplu nu avea calităţile neobişnuite de observare şi deducţie ale lui Holmes. Se uita şi el la exact aceleaşi lucruri şi situaţii ca Holmes, dar fără să bage în seamă detalii importante. Aşa cum bine remarca Holmes, Watson vedea, dar nu observa, nu lua aminte la detalii. Acum, că veni vorba, dacă eram eu în locul lui Watson, cred că i‑aş fi răspuns faimosului detectiv un pic altfel. Aş fi fost tentat să‑i spun: „Câte trepte? Dar cui îi pasă?! Dă‑i bice şi rezolvă cazul, amice!”

Lui Sherlock Holmes îi păsa. Observarea era arma secretă din arsenalul lui. Şi pentru noi este la fel de importantă, dacă vrem să studiem cu atenţie ideea de Grup Mic. Părerea mea este că noi, cei mai mulţi, vedem grupurile mici aşa cum vedea Watson treptele. Le vedem, dar nu le observăm cu atenţie. Participăm la întâlnirile de grup, dar nu înţelegem adevăratul scop al grupului. De fapt, nici măcar nu înţelegem de ce există Grupul Mic. Iar dacă nu înţelegem scopul lui Dumnezeu pentru a avea grupuri mici, nici nu vom ajunge vreodată să îl ducem la îndeplinire.

Grupurile Mici sunt vitale, dragul meu Watson!

Cred că bisericile din America sunt fascinate de ideea de Grup Mic încă de pe la mijlocul anilor ‘70. Se pare că majoritatea bisericilor au ajuns să experimenteze Grupurile Mici, şi multe dintre ele au Grupuri Mici de diferite feluri implicate activ în viaţa bisericii. Şi totuşi, admiţând că am o perspectivă limitată asupra fenomenului în ansamblu, aş remarca faptul că un număr destul de mare de biserici nu şi‑au stabilit un scop clar şi un set de obiective biblice atunci când au început lucrarea cu Grupurile Mici. Unele biserici au făcut‑o şi merită să fie lăudate pentru asta. Fără nicio îndoială, bisericile acestea sunt cele care au avut cel mai mare succes în privinţa Grupurilor Mici. Alţii însă au început cu Grupurile Mici pur şi simplu pentru că erau „la modă” – ultima tendinţă în materie de noutate în biserică. E cât se poate de clar că acest motiv nu stă în picioare. Ceea ce e „la modă” în lumea bisericească rareori se întâmplă să ofere şi fundamente solide. Activitatea Grupurilor Mici nu va fi eficientă decât dacă există pentru a le servi unor scopuri bazate pe Scriptură.

Nu fac această afirmaţie fără suport; de ani de zile le studiez şi am descoperit că se pune mai mare accent pe psihologia şi sociologia modernă, decât pe teologia biblică sănătoasă şi solidă.

Cele mai multe materiale de felul acesta sunt bine lucrate. Ele aduc în prim-plan numeroase întrebări şi ilustraţii care provoacă la gândire. Nu mă îndoiesc de faptul că cei care le publică îşi doresc să‑i ajute pe credincioşi să crească spiritual. Dar în lipsa unui conţinut biblic serios, aceste materiale mai degrabă vor ascunde decât vor descoperi planul lui Dumnezeu pentru mine ca individ sau pentru noi ca grup.

În ciuda tuturor acestor griji pe care le‑am exprimat, eu consider că Grupurile Mici trebuie să fie o prioritate pentru fiecare creştin şi pentru fiecare biserică. De ce? Pentru că Scriptura subliniază mereu importanţa vitală a relaţiilor. J.I. Packer face aceeaşi afirmaţie:

Nu ar trebui să privim relaţiile dintre noi, credincioşii, ca fiind un lux spiritual, o adăugire opţională, poate chiar de dorit, lângă timpul devoţional privat. Părtăşia este unul dintre marile concepte ale NouluiTestament: ea este vitală pentru sănătatea spirituală a credinciosului şi un element central al adevăratei vieţi de credinţă a Bisericii... Biserica va înflori iar credincioşii vor fi puternici numai atunci când se bucură de părtăşie.”^[2]

Nu se poate experimenta o părtăşie reală într‑o adunare de 200 sau 2000 de membri. De aceea eu consider că bisericile trebuie să îşi creeze Grupuri Mici în care credincioşii să dezvolte relaţii profunde, în care ei vor putea „să cunoască şi să fie cunoscuţi”. O biserică interesată să urmeze un model biblic nu se va mulţumi doar „să aibă” Grupuri Mici, nu îşi va programa doar „să ofere” Grupuri Mici. Mai degrabă se va zidi, va fi construită pe temelia şi prin intermediul Grupurilor Mici.

Însă, aşa cum am spus şi mai devreme, Grupurile Mici vor sluji cu adevărat bisericii numai dacă sunt fundamentate pe o doctrină sănătoasă şi sunt susţinute de un scop biblic clar statuat. Afirmaţia aceasta ne aduce din nou la titlul capitolului şi la cel al cărţii noastre: De ce avem nevoie de Grupurile Mici?

Pentru a putea răspunde la întrebarea din titlu, daţi‑mi voie să vă prezint ceea ce consider a fi patru scopuri ale Grupurilor Mici prezentate clar în Scriptură: sfinţirea progresivă, grija reciprocă, părtăşia şi lucrarea Duhului Sfânt.

Ce este şi ce nu este SFINŢIREA

Teologul Wayne Grudem ne oferă o definiţie clară şi concisă a acestui concept doctrinar: „Sfinţirea este o lucrare progresivă a lui Dumnezeu în parteneriat cu omul, care ne eliberează din ce în ce mai mult de păcat şi ne transformă din ce în ce mai mult după chipul lui Cristos, în viaţa de zi cu zi.”^[3]

Acesta este scopul vieţii de credinţă, nu‑i aşa? Să experimentezi o eliberare progresivă de sub puterea păcatului şi o creştere la fel, progresivă,în asemănarea cu Cristos. Grupurile Mici sunt contextul ideal în care se pot întâmpla acestea două.

Şi totuşi, nu se poate spune că fiecare Grup Mic a fost gândit cu acest scop în minte. Unele Grupuri Mici pun un accent mai mare pe socializare, decât pe sfinţire. Într‑altele, membrii excelează în a se deschide şi a se arăta vulnerabili sau în a asculta şi a arăta foarte multă înţelegere faţă de problemele personale ale celor din grup; totuşi, membri nu sunt confruntaţi pe faţă cu păcatul şi nici nu sunt provocaţi să se schimbe.

Această situaţie este pur şi simplu inacceptabilă. Un grup care nu este clădit pe un scop biblic poate face mai mult rău decât bine. Grupurile care se întâlnesc fără a avea ca obiectiv biblic central dezvoltarea unui caracter creştin autentic au mai degrabă tendinţa de a „cocoloşi” păcatul şi egoismul prezente deja în viaţa noastră, nu de a le confrunta cu toată deschiderea. Nimeni nu are nevoie de asemenea „cocoloşeală”. Din contră, avem nevoie să fim scuturaţi bine, provocaţi şi îndemnaţi, astfel încât să ne schimbăm pentru slava lui Dumnezeu.

Înainte de a trece mai departe, daţi‑mi voie să fac o precizare foarte importantă. Am vorbit cu o mulţime de credincioşi care, fie că sunt conştienţi,fie că nu sunt, nu înţeleg diferenţa doctrinară dintre a fi socotit sfânt/sfinţit şi a fi socotit neprihănit/ justificat. Şi pentru că această confuzie atrage după sine grave consecinţe de ordin spiritual, vă rog să‑mi permiteţi să le definesc, delimitând aceste două concepte majore. Vă rog să mă urmăriţi cu atenţie – tot ce vei citi de aici încolo (ba chiar restul vieţii tale de credinţă!) depinde de înţelegerea clară a acestor două concepte doctrinare.

V‑am pomenit mai devreme definiţia pe care o dă Dr. Grudem sfinţirii. Iată cum defineşte el doctrina neprihănirii/justificării:

A fi socotit neprihănit este un act legal/decret instantaneu al lui Dumnezeu, prin care El 1) ne consideră păcatele iertate şi ne vede „îmbrăcaţi, înfăşuraţi” în neprihănirea lui Cristos şi 2) declară că suntem îndreptăţiţi/justificaţi în ochii Lui.^[4]

A fi socotit neprihănit/justificat se referă la poziţia credinciosului înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu te‑a socotit neprihănit din clipa în care ai fost născut din nou. În raport cu lucrarea de răscumpărare a lui Cristos, Dumnezeu ţi‑a considerat păcatele iertate şi a declarat că te socoteşte neprihănit/justificat.

A fi socotit sfânt/sfinţit se referă la practicarea, trăirea noastră înaintea lui Dumnezeu. Ea este un proces permanent de luptă cu păcatul şi de creştere în asemănare cu Cristos. Cu toate că sfinţirea este dovada şi scopul îndreptăţirii/justificării noastre, ea nu trebuie considerată drept condiţie a justificării, drept bază pentru a fi declaraţi îndreptăţiţi. De aici porneşte confuzia pentru mulţi dintre credincioşi. Ei încearcă să câştige ceva ce le‑a fost dat deja în dar, fără plată. Iată ce spune Martin Luther: „Singura noastră contribuţie atunci când suntem declaraţi justificaţi/îndreptăţiţi constă din păcatele noastre, pe care Dumnezeu ni le iartă cu atâta drag.”

Mai sunt şi alte distincţii majore între cele două. A fi socotit justificat înseamnă a fi declarat neprihănit;a fi sfinţit înseamnă a deveni din ce în ce mai sfânt. Justificarea se întâmplă instantaneu, sfinţirea este un proces în etape, e graduală. Justificarea are loc în momentul în care Dumnezeu ne declară neprihăniţi. Ea nu are loc în etape, gradual. Pe când sfinţirea este un proces în desfăşurare în viaţa noastră, atâta vreme ne ţine Domnul cu viaţă. În concluzie, deşi fiecare credincios are parte de acelaşi grad de justificare, în ceea ce priveşte sfinţirea suntem la nivele diferite. Niciodată nu vei fi „mai justificat/mai îndreptăţit” decât te găseşti la momentul acesta, pentru că justificarea este acţiunea lui Dumnezeu. Însă prin Harul lui Dumnezeu, tu poţi deveni din ce în ce mai sfânt, în măsura în care accepţi să colaborezi cu Duhul lui Dumnezeu la procesul transformării tale.

Cu toate că este foarte important să facem distincţie între justificare/îndreptăţire şi sfinţire, aceste două doctrine sunt inseparabile. Dumnezeu nu declară pe cineva justificat/îndreptăţit fără a‑l şi sfinţi. Sfinţirea nu este opţională. Dacă cineva a fost cu adevărat declarat îndreptăţit/justificat, acest lucru va fi evidenţiat în viaţa lui printr‑o lucrare progresivă de sfinţire. Grupurile Mici contribuie la desăvârşirea acestui proces gradual şi impresionant.

Nu încerca asta singur!

Cu toate că sfinţirea este responsabilitatea majoră şi personală a fiecărui credincios, aceasta nu poate fi realizată dacă credinciosul este izolat de biserica locală. Scriptura ne învaţă clar că sfinţirea a fost gândită în aşa fel încât să se realizeze în cadrul bisericii locale – iar Grupurile Mici au o contribuţie foarte mare în acest proces. Vă rog să luaţi aminte la observaţiile apreciatului teolog Bruce Milne:

„Fără excepţie, viaţa de credinţă creştină este una corporativă. Învăţăturile legate de sfinţenie, în creştinism, s‑au concentrat adesea aproape în exclusivitate asupra „bărbatului sfânt” sau „femeii sfinte”, neglijându‑se conceptul biblic de „popor sfânt” sau „biserică sfântă”. Idealul de „creştin omnicompetent”, care este pregătit să facă faţă oricărei bătălii spirituale şi să trăiască mereu o viaţă de victorie asupra păcatului şi a Satanei, a motivat, fără îndoială, nenumărate exemple de caracter creştin; însă, aşa cum ştie orice consilier creştin, acest ideal i‑a împins pe mulţi să ducă o bătălie singuratică care a sfârşit în disperare sau deziluzii sau, chiar mai rău, într‑o trăire ipocrită, duplicitară. Această abordare trebuie reexaminată. Cantitatea enormă de informaţie pe care o găsim în Noul Testament referitoare la viaţa creştină, inclusiv pasajele majore legate de sfinţenie, toate sunt concepute pentru a se adresa unor comunităţi de oameni, unor grupuri sau bisericilor. Toate îndemnurile la sfinţire, la trăire în sfinţenie sunt formulate la plural, „noi”, „voi” (Romani 6:1‑23; Galateni 5:13‑6:10; Efeseni 4:17‑6:18)... Tot aşa stau lucrurile şi în privinţa promisiunilor de victorie, şi ele sunt adresate comunităţii (1Corinteni 15:57; 1 Ioan 5:4; Apoc. 15:2). În alte cuvinte, apostolii percep viaţa de credinţă şi sfinţirea desfăşurându‑se în contextul unei părtăşii în dragoste şi a purtării de grijă unii faţă de alţii.”^[5]

Datorită Harului lui Dumnezeu, eu am experimentat ceea ce spune Milne. Cele mai multe dintre transformările majore în viaţa mea de credinţă au avut loc în contextul părtăşiei mele cu biserica locală – în special în Grupurile Mici. De foarte multe ori, membri din Grupul meu Mic m‑au confruntat în dragoste (dar cât se poate de ferm) cu păcatul meu şi m‑au pus să dau socoteală despre schimbările pe care le urmăream. Fără îndoială că Duhul Sfânt este acela care m‑a convins de păcatul meu, însă mi‑e greu să‑mi imaginez unde aş fi ajuns dacă nu aş fi putut conta pe ajutorul acestor prieteni devotaţi. Dumnezeu i‑a folosit de nenumărate ori pentru a mă conştientiza despre păcate din viaţa mea, păcate de care nu aş fi fost conştient dacă trăim de unul singur. Sunt întristat să văd că unii credincioşi nu doresc să se integreze într‑o biserică locală sau să intre într‑un Grup Mic. Putem spune că se observă cu ochiul liber că nu mai cresc. Ce e şi mai grav este că ei înşişi nu sunt conştienţi de condiţia lor spirituală şi de faptul că stagnează.

Grupurile Mici sunt mediul în care se oferă încurajare şi corectare şi se cere socoteală (se trage la răspundere), iar toate acestea ne ajută să rămânem pe cale. Pe cât de important este să cultivăm o relaţie personală cu Dumnezeu prin exersarea disciplinelor spirituale, tot pe atâta de important este şi ajutorul fraţilor noştri atunci când urmărim sfinţirea. Dacă îţi doreşti cu pasiune să te schimbi– şi este de dorit ca fiecare credincios să dorească acest lucru – atunci ar trebui să te bucuri când fraţii tău te îndeamnă să creşti. Nu ar trebui să consideri că este un lucru anormal sau că e aspiraţia celor care urmăresc un nivel înalt de maturizare spirituală. Ar trebui să te gândeşti că este un proces natural care urmează naşterii din nou, şi se exprimă prin dorinţa de a te conforma chipului lui Isus Cristos. Ar trebui să fim interesaţi de schimbare în cel mai serios şi fără echivoc mod posibil.

Cine este Natan pentru tine?

Când Cain a fost luat la întrebări de Dumnezeu în legătură cu moartea lui Abel, el a încercat să spună cum că el nu este păzitorul fratelui său (Genesa 4:9). Dar era! Noi toţi suntem! Toţi avem răspunderea de a veghea ca fraţii şi surorile noastre să rămână în voia lui Dumnezeu. Termenul care se foloseşte adesea este „a da/a cere socoteală”. Este vorba despre o modalitate specifică prin care ajungem la sfinţenie, cu ajutorul relaţiilor dintre noi.

Charles Swindoll spune: „A da socoteală include a‑ţi pune viaţa pe tavă în faţa câtorva oameni de încredere, bine aleşi, confidenţii tăi, care să‑ţi spună adevărul – care au dreptul să examineze, să pună întrebări, să aprobe şi să‑ţi dea sfaturi.” Don Cousins numeşte aceasta „ai da voie cuiva să îţi pună întrebări iscoditoare, uneori incomode, pentru a te încuraja să creşti.

Viaţa Regelui David şi a fiului său Solomon dovedesc clar cât de importantă este darea de socoteală. Când David a comis adulterul cu Batşeba şi l–a omorât pe Urie, soţul acesteia, el a fost confruntat – i s‑a cerut socoteală – de către profetul Natan (vezi 2 Samuel 11‑12). Ca urmare a acestui fapt, el s‑a pocăit de păcatul lui şi a primit iertarea lui Dumnezeu. Ce ar fi ajuns David dacă nu l‑ar fi avut pe Natan lângă el?

Pe de altă parte, Solomon nu a avut pe cineva ca Natan să îi ceară socoteală atunci când a început să se îndepărteze de Dumnezeu prin neascultarea poruncilor Lui. În cele din urmă, a fost pedepsit crunt de Dumnezeu pentru păcatul lui. Ce ar fi putut ajunge Solomon dacă ar fi avut alături pe cineva ca Natan? O întrebare la fel de importantă pentru tine este: Ce vei ajunge tu fără un Natan în viaţa ta?

Ia aminte la vorbele lui Solomon: „Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur şi cade, fără să aibă pe altul care să‑l ridice!” (Eclesiastul 4:9‑10). Solomon vorbeşte din experienţă! Dacă el, cel mai înţelept om (cu excepţia Domnului Isus) care a trăit vreodată pe pământ, a avut nevoie să dea socoteală, atunci cu siguranţă că şi noi, fiecare trebuie să o facem!

Există cineva în viaţa ta care poate (şi chiar o face) să îţi pună întrebări şi să ceară explicaţii pentru acţiunile tale, atunci când se cuvine? Spre asta trebuie să ţintim în Grupurile noastre Mici. Exact ca membrii din Grupurile Mici ale lui Wesley (vezi „Tipii ăştia au luat lucrurile în serios!”, pg. anterioară) ne‑am dori ca Grupurile noastre Mici să aplice corect regula de aur din Proverbe 27:17: „După cum fierul ascute fierul, tot aşa...” un om îl poate ajuta pe altul să se îndrepte.

Oglindă, oglinjoară, cine‑i cel mai...?

Relaţiile reprezintă unul dintre cele mai eficiente mijloace pentru a lucra la sfinţire. Cuvântul lui Dumnezeu este un altul. Nicio transformare nu este mai eficientă ca aceea rezultată în urma aplicării Scripturii în viaţa ta. Sunt conştient de acest fapt ori de câte ori mă ridic să predic Cuvântul. Ce responsabilitate copleşitoare! Cu toate acestea, sunt conştient şi de faptul că vorbele mele – indiferent de pasiunea pe care o pun în vorbire sau de cât de persuasive sunt argumentele mele – de multe ori nu vor aduce roadă! Asta se întâmplă pentru că o simplă ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu nu este suficientă. Cuvântul aduce roade doar atunci când îl aplicăm în viaţa noastră. După cum vom vedea în cele ce urmează, Grupurile Mici sunt contextul ideal în care se poate aplica Cuvântul lui Dumnezeu.

Cartea lui Iacov foloseşte o comparaţie hazlie pentru a ilustra importanţa aplicaţiei:

„Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându‑vă singuri. Căci dacă ascultă cineva Cuvântul şi nu‑l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om care îşi priveşte faţa firească într‑o oglindă; şi, după ce s‑a privit, pleacă şi uită îndată cum era.” (Iacov 1:22‑24)

Nu ştiu pe nimeni care să se trezească dimineaţa, să se uite în oglindă, şi apoi să plece de acasă fără să facă unele retuşuri strategice la înfăţişarea lui. De fapt, putem spune că cei mai mulţi dintre noi petrecem un timp considerabil în faţa oglinzii, în fiecare dimineaţă – pentru a evalua „pagubele” produse în timpul somnului şi mai apoi pentru a face „reparaţiile” de rigoare. Dacă ar fi să mă iau după un articol pe care l‑am citit odată în „Newsweek”, într‑o viaţă de om, fiecare dintre noi petrecem cam şapte ani în baie.8 Cred că cel mai mult din timpul acesta îl consumăm uitându‑ne în oglindă, străduindu‑ne cu disperare să facem ajustări semnificative la aspectul nostru.

Doamnelor, probabil voi ar trebui să mai adăugaţi vreo trei ani la timpul acela de „renovări exterioare”, ca să‑l putem rotunji la aproximativ un deceniu – şi nici aşa nu e sigur că l‑am evaluat corespunzător. Credeţi‑mă pe cuvânt! Am tot respectul faţă de soţia mea şi cele trei fete ale noastre, dar am şi dovezi zdrobitoare! A fost o vreme din viaţa noastră, când fetele erau mai mici, iar eu puteam scoate din mânecă activităţi distractive pentru întreaga familie, fără nicio problemă. Acum, nici nu mai putem ieşi la o îngheţată împreună fără să îşi facă freze şi coafuri de prinţese!

(Mă bucur că fetele mele îmi apreciază simţul umorului. Nu cred că există vreun tată mai mândru ca mine de dragostea lor pentru Dumnezeu.)

N‑ai fi un pic îngrijorat dacă ai cunoaşte pe cineva care se trezeşte în fiecare dimineaţă, se uită în oglindă, şi apoi pleacă fără să schimbe nimic la înfăţişarea lui? Oare cât timp va fi suportat un astfel de om de câtre cei din preajmă? Cam câte zile ai aştepta înainte să îţi iei inima în dinţi şi să îi oferi un pieptene? Pare un scenariu absurd, dar este, oare?