The Greatest Thing in the World: An Overview of Romans 1-7/ro

From Gospel Translations

Scopul meu de astăzi este să mă aventurez în imposibil: să sumarizez primele şapte capitole ale epistolei către Romani şi cele 104 predici începute în Aprilie 1998. Rugăciunea şi dorinţa mea este ca structura adevărului – viziunea realităţii – din epistola aceasta să devină structura minţii tale şi viziunea ta cu privire la realitate. Să gândeşti despre Dumnezeu şi păcat şi Hristos şi viaţă în felul în care gândeşte Pavel – în felul cum o face Dumnezeu. Şi astfel să devii un călător exilat în America, dar unul smerit şi cu o inimă de leu, gata să-şi dea viaţa pentru slava lui Hristos şi mântuirea păcătoşilor.

Un Rezumat Romani 1-7

Romani ne învaţă că problema fundamentală din univers este aceea că oamenii creaţi de Dumnezeu – noi toţi – am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu şi suntem acum condamnaţi sub mânia atotputernică a lui Dumnezeu. Problema cea mai mare este starea de păcat în care ne aflăm. Şi mai este şi problema consecinţei păcatului, şi anume mânia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, fiecare persoană este vinovată în mod real din cauza păcatului şi fiecare persoană se află sub o condamnare reală, pentru că Judecătorul şi Creatorul universului este drept şi sfânt.

Concluzia lui Pavel după două capitole în care acţionează ca şi un avocat al acuzării, se găseşte în Romani 3:9-10, ”Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decît ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat, după cum este scris: ,,Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar.” Romani 3:22-23, “Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” Aceasta este o bună definiţie cu privire la ce este păcatul nostru şi de ce acesta are de a face mai ales cu Dumnezeu şi nu cu omul.

Când Pavel descrie păcatele poporului său în Romani 2:24, punctul culminant al acuzării este acesta: “Din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri.” Ce face ca păcatul să fie păcat, nu este mai întâi faptul că acesta îi răneşte pe oameni, ci că îl huleşte pe Dumnezeu. Acesta este răul ultim şi nenorocirea ultimă din univers.

Slava lui Dumnezeu nu este onorată.
Sfinţenia lui Dumnezeu nu este tratată cu reverenţă.
Măreţia lui Dumnezeu nu este admirată.
Puterea lui Dumnezeu nu este lăudată.
Adevărul lui Dumnezeu nu este căutat.
Înţelepciunea lui Dumnezeu nu este valorată.
Frumuseţea lui Dumnezeu nu este preţuită.
Bunătatea lui Dumnezeu nu este gustată.
Credincioşia lui Dumnezeu nu este crezută.
Promisiunile lui Dumnezeu nu sunt îmbrăţişate cu încredere.
Poruncile lui Dumnezeu nu sunt ascultate.
Dreptatea lui Dumnezeu nu este respectată.
Mânia lui Dumnezeu nu este de temut.
Harul lui Dumnezeu nu este celebrat.
Prezenţa lui Dumnezeu nu este preţuită.
Persoana lui Dumnezeu nu este iubită.

Creatorul infinit şi atoate-glorios al universului, prin care şi pentru care există toate lucrurile (Rom 11:36) – care ţine fiecare persoană în viaţă în fiecare moment (Fapte 17:25) – este ignorat, necrezut, neascultat şi dezonorat de fiecare persoană din lume. Aceasta este cea mai mare nenorocire din univers.

De ce pot oamenii deveni atât de plini de indignare din punct de vedere emoţional şi moral cu privire la sărăcie şi exploatarea şi nedreptatea omului faţă de om, şi cu toate acestea simt prea puţină sau nici o indignare sau părere de rău cu privire la faptul că Dumnezeu este batjocorit? Din cauza păcatului. Acesta este păcatul. Păcatul valorează şi supraestimează şi onorează omul şi creaţiile lui mai presus de Dumnezeu. Chiar şi mânia noastră antropocentrică faţă de durerea provocată de păcat, este parte a păcatului. Dumnezeu este marginal în viaţa omului. Acesta este păcatul nostru. Aceasta este starea noastră.

Consecinţa acestei stări este mânia lui Dumnezeu. Romani 1:18, “Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, care înăduşă adevărul în nelegiuirea lor… (21) fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit.” Faptul că falimentăm în a face din bunătatea şi slava lui Dumnezeu centrul vieţilor noastre, aduce mânia lui Dumnezeu asupra noastră.

Romani 2:5, “Cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.” În Romani 2:8-9, “(Aceia care) se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire (vor primi) necaz şi strîmtorare.” Când auzim cuvinte ca acestea – că suntem cu toţii “sub păcat” şi că păcătoşii primesc “necazul şi strâmtorarea sau mânia” lui Dumnezeu – trebuie să ne oprim şi să lăsăm cuvintele acestea să pătrundă bine în minţile noastre. Pentru că sunt nişte cuvinte înfiorătoare. Când Dumnezeul atotputernic este plin de mânie şi furie, nici o altă forţă distrugătoare nu-L poate egala. Vorbim despre forţa unui uragan care nivelează clădiri sau a unei tornade care smulge şi rupe copacii ca pe nişte scobitori. Dar aceste forţe nici nu se compară cu furia mâniei lui Dumnezeu.

În Apocalipsa 14:10-11 Ioan caută după limbajul adecvat pentru a descrie durata şi profunzimea iadului. El spune că păcătoşii vor bea “din vinul mîniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mîniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă…” Nu există nici în realitate nici în imaginaţie nimic mai de temut decât posibilitatea mâniei şi furiei divine care este veşnică, fără sfârşit, atotputernică, neschimbabilă, dreaptă şi sfântă. Aceasta este consecinţa păcatului nostru.

Dacă nu clarificăm bine lucrul acesta în mintea noastră şi dacă nu îl îmbrăţişăm cu toată inima noastră, dragostea lui Dumnezeu va fi redusă la sentimentalism sau la un simplu ajutor care ne este dat în eforturile proprii de ne îmbunătăţi şi restaura vieţile. Dragostea lui Dumnezeu nu va fi pentru noi, ceea ce este de fapt, şi anume acea comoară infinit de preţioasă şi îmbrăţişată cu cutremur.

Întoarcerea: Legea lui Dumnezeu nu poate îndreptăţi sau sfinţi
Ajungem acum la un mare punct de cotitură în epistolă. După ce Pavel, avocatul acuzării, şi-a făcut datoria, încheie în Romani 3:9 cu cuvintele care spun că, ”orice gură (a fost) astupată, şi toată lumea (a fost) găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu.” Apoi pe scurt, el adaugă,– Nici să nu vă gândiţi că puteţi lua poruncile lui Dumnezeu, Legea lui Dumnezeu, pentru a le folosi ca pe un instrument prin care să vă îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu. “Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Romani 3:20). Şi nu numai asta – Nici măcar să nu vă gândiţi că puteţi lua poruncile lui Dumnezeu pentru a le folosi ca pe un instrument prin care să deveniţi o persoană nouă. Nu puteţi fi achitaţi de Lege, şi nu puteţi fi transformaţi de Lege. Legea lui Dumnezeu nu vă poate îndreptăţi (justifica) şi Legea nu vă poate sfinţi.

Dimpotrivă, mesajul capitolelor 3-7 din Romani este că Dumnezeu şi-a trimis Fiul, Isus Hristos în lumea noastră ca să trăiască, să moară şi să învieze pentru ca El să fie temelia îndreptăţirii (justificării) noastre şi puterea sfinţirii noastre. Dacă vreo persoană din lumea aceasta se va împăca cu Dumnezeu sau va aduce roadă pentru Dumnezeu, o va face prin Hristos şi numai prin Hristos. Şi numai Hristos va primi slava. El este temelia măreaţă a îndreptăţirii (justificării) noastre şi puterea măreaţă a sfinţirii noastre.

Să luăm deci, aceste două lucrări măreţe ale lui Dumnezeu (îndreptăţirea şi sfinţirea) câte una pe rând, şi să vedem cum Hristos este remediul lui Dumnezeu pentru condamnarea noastră, şi cum Hristos este remediul lui Dumnezeu pentru contaminarea noastră – cum scăpăm de mânia lui Dumnezeu şi intrăm în harul Său, şi cum scăpăm de puterea păcatului şi trăim vieţi de sfinţenie şi dragoste.

Îndreptăţirea: Remediul lui Dumnezeu pentru condamnarea noastră

Înainte de a putea vorbi despre schimbarea modului cum trăim – despre schimbarea minţilor noastre, a familiilor noastre, a bisericilor noastre, a societăţii noastre – înainte de a vorbi despre toate acestea, şi ca o temelie de neînlocuit pentru toate acestea, trebuie ca mai întâi să scăpăm de mânia lui Dumnezeu şi să fim socotiţi neprihăniţi de către Dumnezeu. Înainte ca să poată exista o transformare care-L onorează pe Dumnezeu, trebuie să aibe loc îndepărtarea condamnării lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că îndreptăţirea (justificarea) trebuie să preceadă sfinţirea şi să pună temelia pentru sfinţire.

Aşa că Pavel se ocupă mai întâi de îndreptăţire. Textul principal este Romani 3:24-25. Păcătoşii vinovaţi, “sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire.” Fiecare cuvânt de aici este preţios pentru păcătoşii vinovaţi aflaţi pe marginea prăpastiei iadului.

“Socotiţi neprihăniţi” este un cuvânt preţios pentru că înseamnă că Dumnezeu ne declară drepţi şi neprihăniţi înaintea Lui chiar înainte de a scăpa de sub puterea păcatului.

“Fără plată” este un cuvânt preţios pentru că înseamnă că nu putem merita lucrul acesta. Ne este dat gratis. Nu-l merităm. Nu ne îndreptăm înainte de a-l primi. Ci darul lui Dumnezeu este fundamentul pe baza căruia ne îndreptăm.

“Prin harul Său” este un cuvânt preţios pentru că înseamnă că în spatele mâniei lui Dumnezeu există în inima lui Dumnezeu un alt impuls puternic faţă de noi, şi anume harul care-L mişcă pe Dumnezeu în deplină libertate în a ne salva de mânia Sa.

“Prin răscumpărarea” este un cuvânt preţios pentru că înseamnă că păcatele noastre sunt iertate şi suntem eliberaţi – răscumpăraţi – de sub condamnare.

“Care este în Hristos Isus” este un cuvânt preţios pentru că înseamnă că Isus Însuşi şi nu noi şi nu Legea este temelia îndreptăţirii (justificării) noastre. El este o stâncă cu mult mai puternică pe care putem sta, cu mult mai puternică decât ar putea fi orice ţinere a Legii.

“Pe El Dumnezeu L-a rânduit” este un cuvânt preţios pentru că această mare tranzacţie a răscumpărării nu a fost făcută într-un colţ ascuns, sau într-un mit, ci în istoria rânduită de Dumnezeu, sub un guvernator Roman şi înaintea multor martori.

“Prin credinţa” este un cuvânt preţios pentru că arată cum devenim noi, tu şi cu mine, beneficiarii acestui har. Nu lucrăm pentru el, ci îl primim în dar prin credinţă. Pavel subliniază lucrul acesta în Romani 5:17 cu cuvintele, “cei ce primesc . . . darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!” Numai prin credinţă primim iertarea şi neprihănirea imputată a lui Isus.

“În sângele Lui” este un cuvânt preţios pentru că înseamnă că Isus Hristos a murit pentru mine. Şi-a vărsat sângele în locul meu şi a făcut, ca să mă salveze, ceea ce eu nu aş fi putut face niciodată. Numai moartea Fiului lui Dumnezeu poate salva un păcătos ca mine.

“O jertfă de ispăşire” este un cuvânt preţios pentru că înseamnă că mânia lui Dumnezeu pe care o merităm a fost îndepărtată. Hristos a luat-o asupra Lui şi a îndepărtat-o de la noi. El a devenit blestem pentru noi şi a luat judecata lui Dumnezeu de la noi asupra Lui. Dumnezeu a fost ispăşit.

Deci, îndreptăţirea (justificarea) este actul prin care Dumnezeu ne consideră neprihăniţi în timp ce noi suntem încă păcătoşi, şi o face numai prin har, numai prin credinţă, numai pe baza lucrării lui Hristos, şi numai spre slava lui Dumnezeu. Acesta este cel mai măreţ lucru din lume – să-L cunoşti pe Dumnezeu fără de mânia Lui, dar plin de harul Său, şi asta datorită lui Hristos.

Îndreptăţirea (justificarea) nu este un proces al transformării. Ci este o declaraţie care spune că avem înaintea lui Dumnezeu un statut drept, plătit, şi neprihănit. Şi lucrul acesta se întâmplă într-o clipită, când credem pentru prima dată în Hristos. Sfinţirea este un proces al transformării. Ea se întinde pe tot parcursul vieţii şi se bazează pe temelia fixă, solidă şi de nezdruncinat a îndreptăţirii (justificării). Aceasta este diferenţa cheie.

Iar Hristos, nu ţinerea Legii, este cheia pentru amândouă. Şi credinţa în Hristos este calea pentru amândouă. Am văzut lucrul acesta cu îndreptăţirea. Acum să ne aducem aminte ce am văzut cu privire la sfinţire. Pavel spune în Romani 6:19, “să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră.” Cu alte cuvinte, daţi-vă pe voi înşivă procesului acesta de schimbare. Dar cum? Cum pot să se schimbe păcătoşii îndreptăţiţi (socotiţi neprihăniţi) în urmaşi dătători de roadă ai lui Hristos? Romani 7:4 s-a dovedit a fi un verset cheie pentru noi: “Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celuice a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu.”

Noi care suntem îndreptăţiţi (socotiţi neprihăniţi) dorim să aducem roadă pentru Dumnezeu – “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor.” Vrem să devenim călători exilaţi în America, smeriţi şi cu inimi de leu, gata să-şi dea viaţa pentru slava lui Hristos şi mântuirea păcătoşilor.

Cum se întâmplă lucrul acesta? Nu prin a fi preocupaţi de Lege, ci murind faţă de Lege şi aparţinând altuia – lui Isus Hristos, Cel înviat din morţi. Îl îmbrăţişezi pe Isus. Te ţii de Isus. Te încrezi în Isus. Îl preţuieşti pe Isus. Ai părtăşie cu Isus. Îl iubeşti pe Isus. Isus devine pasiunea vieţii tale. Asta este ceea ce vrea să spună Romani 7:4 – Muriţi cu privire la ţinerea Legii şi dăruiţi-vă mariajului atotsatisfăcător cu Isus Hristos.

Deci aici am ajuns înainte de a intra în marele capitol opt. Nici o osândire (condamnare), datorită lui Hristos. Transformare profundă datorită lui Hristos. Una este numită îndreptăţire (justificare). Stăm zilnic în credinţa pusă o dată pentru totdeauna în stânca de nezdruncinat a Îndreptăţirii noastre în Hristos. Şi ne dăruim zilnic prin credinţă, lucrării lui Isus de sfinţire a vieţilor noastre. O, vino şi încrede-te în El. Necredinciosule, vino la El şi pune-ţi credinţa în El, şi primeşte-L pe El ca neprihănire a ta, iertare a ta, comoară a ta. Credinciosule, vino la El, din nou şi din nou şi din nou şi ia-L pe El ca şi comoară a ta, stânca neprihănirii tale înaintea lui Dumnezeu, şi puterea dragostei tale faţă de oameni.